Adevărul crud despre fotbalul românesc
Avertiza în 1998 Gică Hagi: „Merităm statuie! În 3 ani, fotbalul nostru se duce!”. Aici s-a ajuns, iar explicația este evidentă, deși nimeni nu o invocă.
Fotbalul românesc, atât la nivel de club, cât și de echipă naționă, se află la nivelul celorlalte domenii. La nivel european, țara noastră este ultima din Europa din punct de vedere al sistemului de sănătate, al infrastructurii și al educației. Premizele se află în comunism dar mai curând din anii ’90, când economia a intrat pe o puternică pantă descendentă. Și tot acolo ne aflăm, jos de tot.
Vrem performanță și investiții în sport, dar de 30 de ani avem o economie pusă pe burtă. Într-o țară cu o economie neperformantă, investițiile statului evident că sunt minime. Și nu mai vorbim despre incompetență… Bineînțeles, menționez și sistemul privat. Investițiile sunt mult mai mici decât cele din restul statelor membre UE, cu atât mai mult față de cele din occident, pentru că investitorii din România sunt mai săraci, consecințele unei economii slabe. Oamenii, deci suporterii au salarii mai mici, trăiesc mai greu, iar încasările cluburilor din bilete, sponsorizări, drepturi de televizare și vânzare de tricouri sunt de asemenea, mult mai mici. Pe scurt, bani mai puțini înseamnă investiții mai slabe și performanțe modeste.
De 30 de ani doar constatăm că nu merge nici una, nici alta. Deci?
